Kiss the rain

Ascultati ambele in acelasi timp!





Melodia am aflat-o de la o persoana draga, iar ideea de a le imbina pe cele doua intr-un comentariu de pe youtube. Se merita ascultate...E minunat cand ti-e dor de ploaie.

Pentru totdeauna!

Randuri dedicate celui mai special om din copilaria mea!
76 de primaveri aduna astazi bunica mea. De-abia pot pronunta acest cuvant fara sa ma inmoi de drag. Datorita ei am avut copilaria cea mai plina de bucurie din cate imi pot imagina.

"Ma duc la tara!"  era raspunsul meu entuziasmat in fiecare an cand colegii de scoala si tovarasii de joaca ma intrebau "Ce faci in vacanta?", in timp ce ma intrebam in gand daca leaganul din cires nu s-a stricat sau daca s-au copt deja fragii in padure. Uneori veneau si parintii cu noi, noi insemnand eu si fratele meu mai mic, dar mie imi placea cel mai mult sa fim doar noi si bunica.
A fost singura persoana care imi lua apararea si nu se supara pe mine orice as fi facut. Imi amintesc zambind de scenele in care ma ascundeam in spatele bunicii atunci cand tata se supara pe mine si singurul mustrat dintre noi doi ramanea doar el.
Bunica avea o intelepciune aparte, o alta viziune a vietii, a omului simplu si cu dragoste de nepoti.  Atat de multa blandete si intelegere nu am mai intalnit la nici un om. O privire calda, verzuie, ce odata aducea a toamna tarzie. Cu trecerea anilor bunica parca a intinerit, s-a imprimavarit cu fiecare zi. Un chip oval si mic ce incape perfect intre palmele mele, o frunte ridata si un obraz cu piele patata de ani, dar catifelat, netezit de aerul dulce de la tara. Oh...si nimeni nu povesteste mai frumos ca bunica. Are darul cuvintelor si parca e desprinsa din lumea lui Creanga. La ea am auzit primele povesti. Nu ma puteam satura sa o ascult inainte de culcare si chiar daca era obosita de peste zi, ne spunea povesti si poezii pana adormeam...era atata veselie in acele clipe.
Daca se intampla sa ploua , a doua zi cu siguranta ne trezeam dis de dimineata sa mergem la cules de bureti in padure. Eu si fratele ne certam mereu pentru galeata cea mica, dar bunica gasea usor un mod de a ne impaca: ca prin minune gasea inca una. Tot prin minune facea sa apara si gogosile cu branza cand eram in mijlocul padurii, infometati, caci stomagelele noastre aveau ora fixa, dar si borcanele in care puteam culege fragii al caror miros inmiresmat il mai simt si acum.

Alta activitate preferata era sa mergem cu bunica dupa lapte. Toti trei paseam agale spre satul vecin, in timp ce se lasa seara iar greierii isi incepeau cantecul. De obicei ne intorceam acasa pe intuneric. Inchid ochii sa-mi amintesc mai bine: simt un miros de frunze de nuci, de iarba cosita, susurul unui parau, cosasii din iarba si sunetul pasilor nostri. Vorbele bunicii nu le mai tin minte, dar aud in decor rasul cristalin al unui copil de 8 ani.
Bunica m-a invatat sa ma rog, sa multumesc pentru tot ce am. De la ea am invatat ce inseamna feminitatea si gratia: imaginea cu bunica mestecand in mamaliga intrece orice imagine a starurilor de cinema...si felul in care se aseza pe scaun, cum isi purta fustele si baticul...Ea m-a invatat sa cos, sa lucrez pamantul, sa fac de mancare, ah si ce mancare buna face bunica. Chiar si-acum cand ajung la tara o intreb din poarta ce are de mancare caci e cel mai iscusit bucatar din cati am intalnit. E ceva ce nu pot abtine!  Iar ea rade...

Mi-as dori sa traiasca o mie de ani, sa traiasca aievea si eu sa mi-o amintesc mereu cum ma strangea in brate.