O furnica mica mica...

Stiu ca zilele trecute spuneam ca "putem face ce dorim cu viata noastra,cand dorim, daca dorim"...dar acum (in urma celor intamplate) ma simt ca o furnica in acvariul unui copilas. Cum ar putea o furnica captiva sa-si depaseasca conditia? Sa scape din acvariu-va fi zdrobita fara mila. Poate reuseste sa se ascunda o vreme si sa savureze din firimiturile scapate pe covor, dar la un timp ori libertatea ori i se va parea prea grea si se va intoarce in acvariu implorand iertare pentru dezertatie, ori prea dulce si se va intoarce sa salveze si restul furnicilor captive, iar cel mai posibil nu va fi crezuta si nebagata in seama ori omorata de celelalte pentru indrazneala de a le oferi speranta in ceva mai bun. (Doar ganduri si idei ravasite de cursul natural al vietii...)
Recitind...mi-am adus aminte de Mitul Pesterii a lui Platon despre care am vorbit in liceu la ora de filosofie - se pare ca mi-a intrat cumva in subconstient.Cititi-l daca pana acum nu ati avut ocazia!

Long Way

Calatorim cu gandul...prin lume, prin vise, iluzii si sperante. Uneori drumul e usor caci sta in firea noastra sa cutreieram, cu un tovaras la fel de aventurier ce isi imagineaza o destinatie asemanatoare cu a noastra... drumul e mai placut caci a ne
impartasi bucuriile e la randu-i o bucurie.
Alteori calatorim singuri...observam lumea, natura si minunatiile sale doar prin doi ochi...pana lipsa unui tovaras nu va mai apasa din cauza acelei frici de a ramane singuri si neinsemnati si vom putea aprecia eventualul, noul si singurul tovaras de drum pentru sufletul si mintea lui si nu ca pe acel scut necesar sa ne apere de singuratate, de noi insine.