Suntem tineri

Suntem tineri si ne imaginam cele mai bune lucruri pentru viitorul nostru. Ca noi vom face asa, vom avea parte de x, vom trai frumos printre oameni frumosi, vom avea copii sanatosi si vom imbatrani in armonie alaturi de perechea noastra, de cel dintai iubit, sau poate actualul iubit, intr-o casa ale carei colturi vor purta urmele vietii noastre implinite.

Dar probabil nu va fi asa...

Oamenii se imbolnavesc de boli incurabile, sau din cele mai stupide accidente, gen cazut de pe scara si ramas paralizat pe viata. Se indragostesc de persoane nepotrivite si ajung marcati pe viata, sau se casatoresc fericiti pana in panzele albe, dar greutatile le sufla din fata. Tata spune o chestie: "Care e secretul unei relatii de lunga durata? Lipsa de timp! Cand sa te mai certi cand nici nu exista timp sa respiri? Te duci la munca, lucrezi peste program eventual, vii acasa mort de oboseala, te apuci repede de facut mancare si apoi alte treburi casnice." Dintr-o perspectiva ii dau dreptate...cine ar mai avea timp sa analizeze toate defectele si cuvintele celuilalt cand amandoi sunt mult prea preocupati de a-si construi o viata? Cine mai are timp de stat in loc cu certuri cand sunt atatea alte lucruri de facut? Lucruri care chiar te-ar ajuta cu ceva. Uneori ajung sa cred ca oamenii se cearta doar din prea mult bine, prea mult timp, plictiseala. Cand lucrurile merg prea bine si prea repede decat pot ei asimila, cu o cearta parca mai opresc goana in loc, le ofera timp sa mai respire cand lucrurile evolueaza cum nici nu au visat. Chiar daca e spre bine...te sperie, si ca un om spontan ( ca doar esti tanar) reactionezi cum vine la indemana: te iei de cea mai mica problema si o transformi in ceva urias. Iar apoi iti ocupi timpul sa lipesti la loc cea mai ramas din relatia ta, bucuros ca o poti lua de la inceput, mai lent.
Sa-ti mai iei si o casa a ta? Poate pe la 60 de ani sa termini de platit ipoteca. Si asta in cazul in care stresul ca ai de platit mai mult decat ai existat sub acest soare nu te rade de pe fata pamantului cu mult mai devreme. Si putem obiecta: Dar de ce nu ai muncit mai mult cum a facut X? Ca daca vrei se poate, da n-ai vrut! Ti-a placut asa, cu ratele sub cap, la caldurica. Cand tu dormeai altii isi omorau creierii! Si cine obiecteaza are toata dreptatea din lume, dar din pacate, trebuie sa existe si astfel de oameni, si din pacate sunt si vor ramane numerosi. Uneori din vina lor, alteori din cauze externe, caci doar trebuie sa umple si cineva aceste randuri, iar daca Universul se gaseste debalansat, trage de oriunde, pe oricine, si isi astupa golurile cu persoane ce uneori au facut greseala de a se increde in el. Tot ce poti face e sa speri ca nu te va aspira pe tine, ca vei scapa, ca vei ramane liber sa-ti indeplinesti orice dorinta ai avut de tanar, sau macar o parte din ele. Si sa te zbati! Condamnati la moarte suntem cu totii, deci e bine sa te mai zbati si pentru viata altora daca chiar iti doresti sa traiesti "vesnic".

Dar probabil va fi...

“Am lasat in urma atatea mari si greseli
incat ma intreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuscari pentru a invata sa iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuia poate mai întâi să fim vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfârşitul greşelii
...
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decât noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminându-ne mâinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte
mai bine.

Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot
răscumpăra
decât iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi, mai ales, de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au
fost?
Când eu n-am vrut decât să rămân credincios.
Când noi n-am vrut decât să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp."

[Octavian Paler]