Suntem tineri

Suntem tineri si ne imaginam cele mai bune lucruri pentru viitorul nostru. Ca noi vom face asa, vom avea parte de x, vom trai frumos printre oameni frumosi, vom avea copii sanatosi si vom imbatrani in armonie alaturi de perechea noastra, de cel dintai iubit, sau poate actualul iubit, intr-o casa ale carei colturi vor purta urmele vietii noastre implinite.

Dar probabil nu va fi asa...

Oamenii se imbolnavesc de boli incurabile, sau din cele mai stupide accidente, gen cazut de pe scara si ramas paralizat pe viata. Se indragostesc de persoane nepotrivite si ajung marcati pe viata, sau se casatoresc fericiti pana in panzele albe, dar greutatile le sufla din fata. Tata spune o chestie: "Care e secretul unei relatii de lunga durata? Lipsa de timp! Cand sa te mai certi cand nici nu exista timp sa respiri? Te duci la munca, lucrezi peste program eventual, vii acasa mort de oboseala, te apuci repede de facut mancare si apoi alte treburi casnice." Dintr-o perspectiva ii dau dreptate...cine ar mai avea timp sa analizeze toate defectele si cuvintele celuilalt cand amandoi sunt mult prea preocupati de a-si construi o viata? Cine mai are timp de stat in loc cu certuri cand sunt atatea alte lucruri de facut? Lucruri care chiar te-ar ajuta cu ceva. Uneori ajung sa cred ca oamenii se cearta doar din prea mult bine, prea mult timp, plictiseala. Cand lucrurile merg prea bine si prea repede decat pot ei asimila, cu o cearta parca mai opresc goana in loc, le ofera timp sa mai respire cand lucrurile evolueaza cum nici nu au visat. Chiar daca e spre bine...te sperie, si ca un om spontan ( ca doar esti tanar) reactionezi cum vine la indemana: te iei de cea mai mica problema si o transformi in ceva urias. Iar apoi iti ocupi timpul sa lipesti la loc cea mai ramas din relatia ta, bucuros ca o poti lua de la inceput, mai lent.
Sa-ti mai iei si o casa a ta? Poate pe la 60 de ani sa termini de platit ipoteca. Si asta in cazul in care stresul ca ai de platit mai mult decat ai existat sub acest soare nu te rade de pe fata pamantului cu mult mai devreme. Si putem obiecta: Dar de ce nu ai muncit mai mult cum a facut X? Ca daca vrei se poate, da n-ai vrut! Ti-a placut asa, cu ratele sub cap, la caldurica. Cand tu dormeai altii isi omorau creierii! Si cine obiecteaza are toata dreptatea din lume, dar din pacate, trebuie sa existe si astfel de oameni, si din pacate sunt si vor ramane numerosi. Uneori din vina lor, alteori din cauze externe, caci doar trebuie sa umple si cineva aceste randuri, iar daca Universul se gaseste debalansat, trage de oriunde, pe oricine, si isi astupa golurile cu persoane ce uneori au facut greseala de a se increde in el. Tot ce poti face e sa speri ca nu te va aspira pe tine, ca vei scapa, ca vei ramane liber sa-ti indeplinesti orice dorinta ai avut de tanar, sau macar o parte din ele. Si sa te zbati! Condamnati la moarte suntem cu totii, deci e bine sa te mai zbati si pentru viata altora daca chiar iti doresti sa traiesti "vesnic".

Dar probabil va fi...

“Am lasat in urma atatea mari si greseli
incat ma intreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuscari pentru a invata sa iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuia poate mai întâi să fim vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfârşitul greşelii
...
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decât noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminându-ne mâinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte
mai bine.

Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot
răscumpăra
decât iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi, mai ales, de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au
fost?
Când eu n-am vrut decât să rămân credincios.
Când noi n-am vrut decât să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp."

[Octavian Paler]

...

Simt uneori cum viata ma asteapta, caci inca nu traiesc.

Ce se numeste trai iar eu nu pretuiesc?

Si ce-mi viseaza mintea cat timp eu atipesc,

De stie mult mai multe decat pot sa privesc?

E constiinta prea incarca poate

Incat nici o secunda nu vrea sa stau in coate,

E oare al meu suflet ce cauta putere

Cand singuratatea-mi creste din propria-mi durere?

Raspunsul nu mi-e clar,

Dar sentimentu-acesta nu este in zadar...

Stiu, timpul tot va trece, vantul tot va bate,

Insa ce va fi, doar sa speram se poate.

Si sper ca viitorul nu e atat departe,

Iar ochii-mi vor putea privi din nou in alta parte,

Sa-mi cresc un zambet vesel, cum e pe alte chipuri,

Traind din nou, dar far' aceste visuri...

Copilul din noi

Am invatat ca in interiorul nostru exista trei stari ale eului: copilul, parintele si adultul. Si sa nu se inteleaga gresit, nu este vorba despre etapele din viata noastra, ci despre atitudinile pe care le adoptam in viata de zi cu zi. Se refera la comportamentul ce-l avem fata de o situatie, o persoana, o problema etc, iar aceste istante ale sinelui  ne controleaza procesul de comunicare. Copilul este caracterizat de dorinte, parintele de valori iar adultul de obiectivitate.
Copilul din noi poate fi ori liber ori adaptat. Cel liber se manifesta prin spontaneitate, isi exprima deschis sentimentele, dorintele si trairile, o atitudine ce nu ne permite sa fim idiferenti fata de ce se intampla, suntem sensibili si curiosi, manifestandu-ne fara cenzura. Este o atitudine potrivita pentru a linisti spiritele intr-o conversatie defectuoasa, dar ce nu este tolerata pentru mult timp, caci o exprimare nediplomata este greu de suportat de catre ceilalti. Copilul adaptat se manifesta in cazul cand ne adaptam dorintele si nevoile fata de ceilalti, ajutandu-ne astfel sa ne adaptam social si sa trecem peste eventuale conflicte.
Si aceasta instanta imi pare mult mai interesanta decat celelalte doua pentru ca isi are radacinile in copilarie, depinde de felul in care am fost invatati sa reactionam in diferite situatii pentru a atrage atentia si a ne face, pana la urma, auziti. Conteaza atat de mult de educatia primita si atmosfera din familie, practic nu a depins foarte mult de noi, si totusi ne defineste intr-o mare masura. Iar in final, cred ca sunt necesare ipostaza de adult si parinte impreuna pentru a o "acoperi", sau altfel spus pentru a crea un echilibru al eului nostru.
Si desi aceste ipostaze sunt involuntare si mereu prezente, constientizarea lor ar putea duce la anumite schimbari in vederea atingerii echilibrului, dar niciodata la eliminarea uneia dintre ele.

Si cum se zice: fiecare avem un copil in noi, dar e alegerea noastra in ce sens ne va influenta comunicarea si tranzactionarea cu ceilalti, pozitiv sau negativ, eficient sau ineficient.

...

In ultima vreme moare cam multa lume prin preajma mea. Chiar daca nu sunt persoane apropiate mie, sunt ale prietenilor mei. Si te afecteaza oricum, sau cel putin pe mine ma afecteaza intr-un mod straniu. Caci as vrea sa stea departe de mine, sa fie o etapa de care doar aud sau citesc. Ceva ce exista, dar sa nu o constientizez.

Exista un moment de care mi-e groaza: iti petreci ziua intr-un mod obisnuit, sau poate esti chiar entuziasmat. Iti planuiesti pasii de viitor in minte si astepti o noua zi. Apoi cineva se opreste in fata ta; te priveste cu cei mai tristi ochi, aproape plangand, in care se citeste si putina ingrijorare fata de reactia ce o vei avea. Si o spune direct, caci nu exista mod mai frumos de a spune asa ceva. "A murit...". Iar eu raman pe loc. Intr-o fractiune de secunda trec de la negare, uimire, neintelegere, tristete, suferinta si in final frica. Apoi plang mult, pe nerasuflate...
Si mi-e groaza de acel moment in care simt un gol imens in suflet. De zilele petrecute cautand un raspuns. De sentimentele de mila, de deznadejde, de dor si de multe lacrimi. De sentimentul de neputinta si de efemer. De lipsa de sens. De desertaciune...

Daca vietii de-abia ii gasim un sens, moartea ce sens are?

...

Uneori, cand stau in pat si privesc spre fereastra ma gandesc la tine. Simt aerul racoros ce in calea sa intalneste  perdeaua pe care o invaluie in miscari neregulate, dar atat de fine. Vad lumina dulce a soarelui din apus si ma cuprinde aceasta caldura ce imi ofera speranta, iar atunci sufletul meu zambeste. Iar mintea mea...ea mi te imagineaza stand unul langa altul si cuprinzandu-ma in brate. Si e liniste, si e perfect...

Alteori, cand ma plimb pe strazile pustii, doar eu si gandurile mele, imi doresc sa fii cu mine. Sa pasim pe drumul pietruit imaginandu-ne ca ne indreptam spre un loc in care totul va fi bine, iar noi ne vom avea unul pe altul. Si se aude doar zgomotul pasilor nostri, si e perfect...

Cateodata, cand sunt atat de bucuroasa sa ma intorc la tine, intre noi pamantul se crapa, iar la mijloc e abisul. Iar eu cad in genunchi cu o ultima speranta:  sa pot crea o punte...Si puntea apare, chiar daca e sub forma unei sarme fragile. Iar in acel moment ma transform in acrobat. As fi putut sa cad de atatea ori, dar dorinta de ajunge la tine a fost prea mare. Desi am alunecat de multe ori, am reusit sa ma prind de sarma. M-am taiat in palma, dar nu m-a durut pe moment niciodata, ci mereu mai tarziu...Important era ca ajungeam pe partea cealalta. Si eram langa tine, si era perfect...


Insa mereu, mereu vreau sa fii acolo unde iti este cel mai bine.

:)

"At some point, you have to make a decision. Boundaries don't keep other people out. They fence you in. Life is messy. That's how we're made. So you can waste your life drawing lines...or you can live your life crossing them. But there are some lines that are way too dangerous to cross. Here's what I know:  
If you're willing to take the chance, the view from the other side is spectacular!"

Heartbreak Warfare

 

 Melodia lunii .

x

Kiss the rain

Ascultati ambele in acelasi timp!





Melodia am aflat-o de la o persoana draga, iar ideea de a le imbina pe cele doua intr-un comentariu de pe youtube. Se merita ascultate...E minunat cand ti-e dor de ploaie.

Pentru totdeauna!

Randuri dedicate celui mai special om din copilaria mea!
76 de primaveri aduna astazi bunica mea. De-abia pot pronunta acest cuvant fara sa ma inmoi de drag. Datorita ei am avut copilaria cea mai plina de bucurie din cate imi pot imagina.

"Ma duc la tara!"  era raspunsul meu entuziasmat in fiecare an cand colegii de scoala si tovarasii de joaca ma intrebau "Ce faci in vacanta?", in timp ce ma intrebam in gand daca leaganul din cires nu s-a stricat sau daca s-au copt deja fragii in padure. Uneori veneau si parintii cu noi, noi insemnand eu si fratele meu mai mic, dar mie imi placea cel mai mult sa fim doar noi si bunica.
A fost singura persoana care imi lua apararea si nu se supara pe mine orice as fi facut. Imi amintesc zambind de scenele in care ma ascundeam in spatele bunicii atunci cand tata se supara pe mine si singurul mustrat dintre noi doi ramanea doar el.
Bunica avea o intelepciune aparte, o alta viziune a vietii, a omului simplu si cu dragoste de nepoti.  Atat de multa blandete si intelegere nu am mai intalnit la nici un om. O privire calda, verzuie, ce odata aducea a toamna tarzie. Cu trecerea anilor bunica parca a intinerit, s-a imprimavarit cu fiecare zi. Un chip oval si mic ce incape perfect intre palmele mele, o frunte ridata si un obraz cu piele patata de ani, dar catifelat, netezit de aerul dulce de la tara. Oh...si nimeni nu povesteste mai frumos ca bunica. Are darul cuvintelor si parca e desprinsa din lumea lui Creanga. La ea am auzit primele povesti. Nu ma puteam satura sa o ascult inainte de culcare si chiar daca era obosita de peste zi, ne spunea povesti si poezii pana adormeam...era atata veselie in acele clipe.
Daca se intampla sa ploua , a doua zi cu siguranta ne trezeam dis de dimineata sa mergem la cules de bureti in padure. Eu si fratele ne certam mereu pentru galeata cea mica, dar bunica gasea usor un mod de a ne impaca: ca prin minune gasea inca una. Tot prin minune facea sa apara si gogosile cu branza cand eram in mijlocul padurii, infometati, caci stomagelele noastre aveau ora fixa, dar si borcanele in care puteam culege fragii al caror miros inmiresmat il mai simt si acum.

Alta activitate preferata era sa mergem cu bunica dupa lapte. Toti trei paseam agale spre satul vecin, in timp ce se lasa seara iar greierii isi incepeau cantecul. De obicei ne intorceam acasa pe intuneric. Inchid ochii sa-mi amintesc mai bine: simt un miros de frunze de nuci, de iarba cosita, susurul unui parau, cosasii din iarba si sunetul pasilor nostri. Vorbele bunicii nu le mai tin minte, dar aud in decor rasul cristalin al unui copil de 8 ani.
Bunica m-a invatat sa ma rog, sa multumesc pentru tot ce am. De la ea am invatat ce inseamna feminitatea si gratia: imaginea cu bunica mestecand in mamaliga intrece orice imagine a starurilor de cinema...si felul in care se aseza pe scaun, cum isi purta fustele si baticul...Ea m-a invatat sa cos, sa lucrez pamantul, sa fac de mancare, ah si ce mancare buna face bunica. Chiar si-acum cand ajung la tara o intreb din poarta ce are de mancare caci e cel mai iscusit bucatar din cati am intalnit. E ceva ce nu pot abtine!  Iar ea rade...

Mi-as dori sa traiasca o mie de ani, sa traiasca aievea si eu sa mi-o amintesc mereu cum ma strangea in brate.

Here we go again

Dimineata aceasta m-am trezit cu un chef nebun de viata si cu o dorinta atat de puternica sa ma simt din nou impacata cu mine. Inca mai vreau sa spun ca am trait frumos, si inca ma mai intreb cum ar fi sa m-arunc in cer ca intr-o mare.
Ultima oara cand am vorbit despre asta a fost acum 2 ani de zile. Incepusem atat de bine, eram increzatoare. Gasisem curajul sa o iau de la inceput dupa o perioada in care lucrurile nu mersesera prea bine. In viata mea intrasera si persoane atat de speciale incat credeam ca daca le voi avea alaturi voi reusi orice imi propun. E atat de important sa ai langa tine persoanele potrivite...dar ce pacat ca lucrurile se schimba.  Nici nu stiu cand s-au schimbat, m-am vazut pusa in fata faptului implinit. Speram atunci ca nu voi mai avea niciodata momente in care sa nu stiu pe ce drum sa apuc, ca din acea zi voi vedea totul intr-o lumina optimista.

Vreau sa simt din nou aceste lucruri. Sa fiu increzatoare in viitorul meu si in puterea mea de a lupta pentru viata pe care o merit.

M-am si saturat de postarile acestea "auto-motivationale"... Sa vina primavara odata!

:)

"Cand unuia caruia i se vorbeste nu intelege, si cand nici cel care cuvanta el insusi nu intelege, asta-i metafizica." (Voltaire)

Caci prin har ati fost mantuiti,
Prin credinta.
Si aceasta nu vine de la voi,
ci este darul lui Dumnezeu .
Nu prin fapte,
Ca sa nu se laude nimeni.
Efeseni 2 (8:9)                                                                                                               

It takes a long time to realize nothing

Ma amuza faptul ca peste tot se spune: comunicarea e cea mai buna, ajuta sa-ti rezolvi orice problema. Relatiile mele au avut parte de muuuulta comunicare, dar imi dau seama ca nu a fost de ajuns si ma intreb: Oare cat ar fi de ajuns? Se poate si mai mult de-atat? Cum? Cand?

In concluzie..."It takes a long time to realize nothing!"