...

In ultima vreme moare cam multa lume prin preajma mea. Chiar daca nu sunt persoane apropiate mie, sunt ale prietenilor mei. Si te afecteaza oricum, sau cel putin pe mine ma afecteaza intr-un mod straniu. Caci as vrea sa stea departe de mine, sa fie o etapa de care doar aud sau citesc. Ceva ce exista, dar sa nu o constientizez.

Exista un moment de care mi-e groaza: iti petreci ziua intr-un mod obisnuit, sau poate esti chiar entuziasmat. Iti planuiesti pasii de viitor in minte si astepti o noua zi. Apoi cineva se opreste in fata ta; te priveste cu cei mai tristi ochi, aproape plangand, in care se citeste si putina ingrijorare fata de reactia ce o vei avea. Si o spune direct, caci nu exista mod mai frumos de a spune asa ceva. "A murit...". Iar eu raman pe loc. Intr-o fractiune de secunda trec de la negare, uimire, neintelegere, tristete, suferinta si in final frica. Apoi plang mult, pe nerasuflate...
Si mi-e groaza de acel moment in care simt un gol imens in suflet. De zilele petrecute cautand un raspuns. De sentimentele de mila, de deznadejde, de dor si de multe lacrimi. De sentimentul de neputinta si de efemer. De lipsa de sens. De desertaciune...

Daca vietii de-abia ii gasim un sens, moartea ce sens are?