...

Uneori, cand stau in pat si privesc spre fereastra ma gandesc la tine. Simt aerul racoros ce in calea sa intalneste  perdeaua pe care o invaluie in miscari neregulate, dar atat de fine. Vad lumina dulce a soarelui din apus si ma cuprinde aceasta caldura ce imi ofera speranta, iar atunci sufletul meu zambeste. Iar mintea mea...ea mi te imagineaza stand unul langa altul si cuprinzandu-ma in brate. Si e liniste, si e perfect...

Alteori, cand ma plimb pe strazile pustii, doar eu si gandurile mele, imi doresc sa fii cu mine. Sa pasim pe drumul pietruit imaginandu-ne ca ne indreptam spre un loc in care totul va fi bine, iar noi ne vom avea unul pe altul. Si se aude doar zgomotul pasilor nostri, si e perfect...

Cateodata, cand sunt atat de bucuroasa sa ma intorc la tine, intre noi pamantul se crapa, iar la mijloc e abisul. Iar eu cad in genunchi cu o ultima speranta:  sa pot crea o punte...Si puntea apare, chiar daca e sub forma unei sarme fragile. Iar in acel moment ma transform in acrobat. As fi putut sa cad de atatea ori, dar dorinta de ajunge la tine a fost prea mare. Desi am alunecat de multe ori, am reusit sa ma prind de sarma. M-am taiat in palma, dar nu m-a durut pe moment niciodata, ci mereu mai tarziu...Important era ca ajungeam pe partea cealalta. Si eram langa tine, si era perfect...


Insa mereu, mereu vreau sa fii acolo unde iti este cel mai bine.

:)

"At some point, you have to make a decision. Boundaries don't keep other people out. They fence you in. Life is messy. That's how we're made. So you can waste your life drawing lines...or you can live your life crossing them. But there are some lines that are way too dangerous to cross. Here's what I know:  
If you're willing to take the chance, the view from the other side is spectacular!"

Heartbreak Warfare

 

 Melodia lunii .

x

Kiss the rain

Ascultati ambele in acelasi timp!





Melodia am aflat-o de la o persoana draga, iar ideea de a le imbina pe cele doua intr-un comentariu de pe youtube. Se merita ascultate...E minunat cand ti-e dor de ploaie.

Pentru totdeauna!

Randuri dedicate celui mai special om din copilaria mea!
76 de primaveri aduna astazi bunica mea. De-abia pot pronunta acest cuvant fara sa ma inmoi de drag. Datorita ei am avut copilaria cea mai plina de bucurie din cate imi pot imagina.

"Ma duc la tara!"  era raspunsul meu entuziasmat in fiecare an cand colegii de scoala si tovarasii de joaca ma intrebau "Ce faci in vacanta?", in timp ce ma intrebam in gand daca leaganul din cires nu s-a stricat sau daca s-au copt deja fragii in padure. Uneori veneau si parintii cu noi, noi insemnand eu si fratele meu mai mic, dar mie imi placea cel mai mult sa fim doar noi si bunica.
A fost singura persoana care imi lua apararea si nu se supara pe mine orice as fi facut. Imi amintesc zambind de scenele in care ma ascundeam in spatele bunicii atunci cand tata se supara pe mine si singurul mustrat dintre noi doi ramanea doar el.
Bunica avea o intelepciune aparte, o alta viziune a vietii, a omului simplu si cu dragoste de nepoti.  Atat de multa blandete si intelegere nu am mai intalnit la nici un om. O privire calda, verzuie, ce odata aducea a toamna tarzie. Cu trecerea anilor bunica parca a intinerit, s-a imprimavarit cu fiecare zi. Un chip oval si mic ce incape perfect intre palmele mele, o frunte ridata si un obraz cu piele patata de ani, dar catifelat, netezit de aerul dulce de la tara. Oh...si nimeni nu povesteste mai frumos ca bunica. Are darul cuvintelor si parca e desprinsa din lumea lui Creanga. La ea am auzit primele povesti. Nu ma puteam satura sa o ascult inainte de culcare si chiar daca era obosita de peste zi, ne spunea povesti si poezii pana adormeam...era atata veselie in acele clipe.
Daca se intampla sa ploua , a doua zi cu siguranta ne trezeam dis de dimineata sa mergem la cules de bureti in padure. Eu si fratele ne certam mereu pentru galeata cea mica, dar bunica gasea usor un mod de a ne impaca: ca prin minune gasea inca una. Tot prin minune facea sa apara si gogosile cu branza cand eram in mijlocul padurii, infometati, caci stomagelele noastre aveau ora fixa, dar si borcanele in care puteam culege fragii al caror miros inmiresmat il mai simt si acum.

Alta activitate preferata era sa mergem cu bunica dupa lapte. Toti trei paseam agale spre satul vecin, in timp ce se lasa seara iar greierii isi incepeau cantecul. De obicei ne intorceam acasa pe intuneric. Inchid ochii sa-mi amintesc mai bine: simt un miros de frunze de nuci, de iarba cosita, susurul unui parau, cosasii din iarba si sunetul pasilor nostri. Vorbele bunicii nu le mai tin minte, dar aud in decor rasul cristalin al unui copil de 8 ani.
Bunica m-a invatat sa ma rog, sa multumesc pentru tot ce am. De la ea am invatat ce inseamna feminitatea si gratia: imaginea cu bunica mestecand in mamaliga intrece orice imagine a starurilor de cinema...si felul in care se aseza pe scaun, cum isi purta fustele si baticul...Ea m-a invatat sa cos, sa lucrez pamantul, sa fac de mancare, ah si ce mancare buna face bunica. Chiar si-acum cand ajung la tara o intreb din poarta ce are de mancare caci e cel mai iscusit bucatar din cati am intalnit. E ceva ce nu pot abtine!  Iar ea rade...

Mi-as dori sa traiasca o mie de ani, sa traiasca aievea si eu sa mi-o amintesc mereu cum ma strangea in brate.

Here we go again

Dimineata aceasta m-am trezit cu un chef nebun de viata si cu o dorinta atat de puternica sa ma simt din nou impacata cu mine. Inca mai vreau sa spun ca am trait frumos, si inca ma mai intreb cum ar fi sa m-arunc in cer ca intr-o mare.
Ultima oara cand am vorbit despre asta a fost acum 2 ani de zile. Incepusem atat de bine, eram increzatoare. Gasisem curajul sa o iau de la inceput dupa o perioada in care lucrurile nu mersesera prea bine. In viata mea intrasera si persoane atat de speciale incat credeam ca daca le voi avea alaturi voi reusi orice imi propun. E atat de important sa ai langa tine persoanele potrivite...dar ce pacat ca lucrurile se schimba.  Nici nu stiu cand s-au schimbat, m-am vazut pusa in fata faptului implinit. Speram atunci ca nu voi mai avea niciodata momente in care sa nu stiu pe ce drum sa apuc, ca din acea zi voi vedea totul intr-o lumina optimista.

Vreau sa simt din nou aceste lucruri. Sa fiu increzatoare in viitorul meu si in puterea mea de a lupta pentru viata pe care o merit.

M-am si saturat de postarile acestea "auto-motivationale"... Sa vina primavara odata!

:)

"Cand unuia caruia i se vorbeste nu intelege, si cand nici cel care cuvanta el insusi nu intelege, asta-i metafizica." (Voltaire)

Caci prin har ati fost mantuiti,
Prin credinta.
Si aceasta nu vine de la voi,
ci este darul lui Dumnezeu .
Nu prin fapte,
Ca sa nu se laude nimeni.
Efeseni 2 (8:9)                                                                                                               

It takes a long time to realize nothing

Ma amuza faptul ca peste tot se spune: comunicarea e cea mai buna, ajuta sa-ti rezolvi orice problema. Relatiile mele au avut parte de muuuulta comunicare, dar imi dau seama ca nu a fost de ajuns si ma intreb: Oare cat ar fi de ajuns? Se poate si mai mult de-atat? Cum? Cand?

In concluzie..."It takes a long time to realize nothing!"

Chiar asa

Uneori am impresia ca sunt invizibila. Prezenta mea trece neobservata ca cea a unui tablou agatat pe un perete pe langa care treci in fiecare zi. Cuvintele mele nu mai trezesc nici o emotie. Iar eu continui oricum, in fiecare zi, sa fiu prezenta si sa-mi fac treaba: de a infrumuseta un perete. Unul dintr-o casa cu atat de multi pereti....
Intr-o zi o sa sar din cui si ma voi muta pe altul; sau poate ma va cumpara cineva care chiar are nevoie de mine: sa observe culoarea, povestea, caldura, semnificatia tabloului si nu doar cenusiul peretelui.

Ghimpii

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am vrut să-i rup.
credeam că-s muguri-
şi-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine.
O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai!
dar n-am voit să te despoi -
credeam c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec
pe dinainte şi zâmbesc.
Zâmbesc şi hoinăresc prin văi
Zburdalnic în bătaia vântului.
Eram copil.

:)

"Si-arata-mi portul cu lumina ta maiastra.
Eu nu voi fi la mare departare,
Atras mereu de tine, prin fire urzitoare."

In clipa mortii - Jim Crace

About myself [update]

Desi am crezut ca am scapat demult de tema in care trebuie sa ma caracterizez pe mine, la Business Communication mi s-a facut o surpriza:

• Make a description about yourself starting with personal identity, strong points, qualities that help in life, abilities, talents, weak points and finishing with 3 personal objectives and the name of a person you admire.

Ceva mai greu nu se poate cand esti un om neinteresant din multe puncte de vedere, dar atat timp cat va respecta structura nu va putea sa spuna nimeni ca nu mi-am dat macar silinta. De ce o scriu si aici? Pentru ca intr-o zi sa pot revini si sa analizez cum si daca m-am schimbat. Eu sper ca asa va fi.


My name is Madalina, but everyone is calling me Mada, lately with two exceptions: one is calling me by another girl's name and the other one by weird nicknames that have no translation in English. My birthday is on 14-th of November, year 1989 and I was born in Iasi, a town too small for my dreams. I have a small family, with only four members. My brother's name is Vlad and he is with 4 years younger than me. He is everything that I am not: funny, energetic, likes playing guitar. My mother and my father are a really nice couple and I hope that I will be that in love with my husband as they are with each other over almost 22 years of marriage.

Maybe it is not every time a strong point when dealing with people, but sincerity is one of the things that characterize me the best and keep my conscience clean. I have a developed sense of fairness and I fight all the time to get what i think that i deserve and I am never satisfied with less, even when it comes to relationships or a final grade. I am one of the most loyal and trustworthy person you will ever meet, but these virtues never brought me any appreciation from others. My whole life I was and I will ever be an idealist. Usually I have a clear sketch in mind of my dreams and hopes, thus I immediately recognize them when they materialize in front of my eyes. One thing that really disappoints me about myself is the lack of talents. I did all sort of things across the years but nothing came as a natural talent and made me realize that if  I want to do something I will have to work three times harder than the others.

Talking about weak points, the fact that I tend to over exaggerate comes first in mind. Radical most of the time: for me every thing is black or white. I never react in a positive way to critics. For example, if someone criticizes my work or the way I act and talk, I automatically close myself towards that person, but I am working on this bad attitude and I am confident that sooner or later I will witness big improvements.

The most important experience and accomplishment in my life was getting a job. Passing the first interview that I have ever been to with success made me more confident in who I am and in what I can do. Now I have the chance to get the experience that every student is required to have when graduated if he wants a better job, the chance to meet different people and interact with all kinds of situations.

 Returning to dreams and plans, my short term objective is going with an Erasmus scholarship in the first semester of the third year of faculty. I think that it will be a great opportunity for me to be part of another environment, to discover a new country, to experience and learn, in the same time. After getting my license in Business Administration, I plan to go in Bucharest to get a Master’s Degree in Actuarial Science (the discipline that applies mathematical and statistical methods to assess risk in the insurance and finance industries) and then looking for a job in this field of study. What will come after I succeed materializing these goals, I hope it will be a happy family life full of satisfactions.

 I am interested to work in the financial or risk management field, so in other words, I will have a job as an actuary for a big company. Actuaries mathematically evaluate the likelihood of events and quantify the contingent outcomes in order to minimize losses, both emotional and financial, associated with uncertain undesirable events. Since eleventh grade, when I found out about this kind of job, I could not think of doing something else. My ability in solving problems and foreseeing different outcomes and my inclination towards mathematics and economics made me decide that I could succeed in this kind of job if I would work hard and concentrate a big part of my energy in study. Altough this is my dream job, I think that family is more important, and if someday these two parts of my life would not get along with each other, I would eventually give up on it and do something else and I know for sure that I would not be disappointed with this decision. 

My father is the one who supported me the most in all I have done so far. Because of him, now, reading is one of my favorite activities. Is the most hard working man I know and his abilities are so various that there is almost nothing he can not do. From an early age he taught me that it is very important to make good decisions, to keep my head up whenever something goes bad, and that always I could count on his support. From him I have learned the value of a promise, about honesty and courage, generosity and to understand the world around me. 




 And that's me...

" Ratiunea ne ofera multe posibilitati in acelasi timp. Intuitia o alege fara gres pe cea mai buna. Daca ai sa tii minte acest lucru, n-ai sa te mai inseli si ai sa faci intodeauna cea mai buna alegere.
-Intotdeauna?
-Intotdeauna!
-Chiar si cand e vorba de suferintele inimii?
-Mai ales atunci!Nu face pe prostuta! O, e atat de simplu, si totusi oamenii traiesc o viata intreaga si nu sunt in stare a intelege. Asculta-ma: nu trebuie decat sa inchizi ochii si sa faci primul lucru ce-ti trece prin minte. M-auzi? Nimic mai mult. Un om nu poate dori decat un singur lucru o data."

Closer than veins

AZI simt cum cerul se prabuseste pe mine... Parca ma pune la pamant si ma frange sub bolta plina de nori intunecati. Ma obliga sa simt nepuntinta si singuratate. Sufletul mi se zgribuleste la atingerea ierbii jilave. Pamantul devine cu fiecare secunda ce trece mai aproape si decat venele.

Niciodata nu am avut mai multa nevoie de un sfat ca acum.

Intr-o zi...

"Am spus:
-Spune-mi, cine sunt.
-Esti Amrita. Am stiut din momentul in care ai pus piciorul in tara asta.
-Intoarce-te spre mine, Mircea, dragul meu. Am venit de departe sa te vad. Nu te uiti la mine?
-Asculta, Amrita, spune el sprijinindu-se de etajera cu carti, de parca alfel s-ar prabusi, lasa-ma sa-ti spun: eu am vazut toata povestea asta altfel. Nu spun ca eu am dreptate. Poate ca si tu ai dreptate. Ce tot spun eu poate, cu siguranta ca tu ai dreptate.
-De ce nu mi-ai raspuns a scrisori? Le-ai primit?
-Da, erau foarte scurte, doua sau trei randuri.
El imi arata cu degetele care randuri erau.
-De ce nu mi-ai raspuns? Putin sau mult, asa se cadea sa te porti?
-Cine se gandea la ce se cade? Si, dupa o pauza: Iti spun, experienta asta a fost atat de ...atat de sacra, incat niciodata nu m-am gandit ca as putea s-o traiesc din nou. Astfel incat eu te-am scos din spatiu si din timp.
-Adevarul e ca sperai sa te uit in noua mea viata.
-Nu, nu, Amrita. Nici macar pentru o clipa nu m-am gandit ca ai putea sa ma uiti.
El scoase o carte din raft.
-Numai ca n-am stiut niciodata ca ai vrea sa ma vezi.
-Dar vezi, eu mi-am implinit visul. Sunt aici.
-Asta pentru ca tu esti Amrita, indestructibila Amrita. Pot eu oare ceea ce poti tu?
-Nu mai suport flecarelile astea. Intoarce-te Mircea, vreau sa te vad.
El sta nemiscat si, brusc, pentru ca intre noi sunt aproape trei metri, ridic glasul.
-Cum as putea sa te privesc? Oare Dante s-a gandit, macar, s-o priveasca pe Beatrice cu ochii carnii?
Tremur toata. Ma infurie zapaceala lui. Omul asta traieste intr-adevar in lumea ireala a fanteziei. De unde i-o fi scos pe Dante si Beatrice?
-De ce spui ca m-ai asezat dincolo de spatiu si timp? Am devenit stafie? In ce lume de vis, in ce rai obscur traiesti tu, Mircea? Eu apartin lumii adevarate, sunt Amrita din carne si sange, stand in mijlocul biroului tau, in picioare, asta e adevarul. Va trebui sa-l admiti. Debaraseaza-te de mentalitatea asta evazionista.
-Ce sa fac, Amrita? Tu ai sot, iar eu am o sotie. Ce mai pot spune acum?
Sunt socata peste masura. Am amutit. Ce tot spune omul asta?
-Mircea, ai citit atat de mult, dar n-ai dobandit intelepciunea. Nu vorbesti ca un barbat intelept. Este dragostea un obiect material care poate fi smuls unuia si incredintat altuia? E dragostea o proprietate sau o podoaba? O lumina, Mircea, o lumina la fel cu cea a intelepciunii sau a cunoasterii, asta este lumina dragostei. Lumina inteligentei are o limita, ea nu actioneaza decat intr-o singura sfera, dar lumina iubirii e mult mai stralucitoare, ea arata toate lucrurile in adevarata lor infatisare. Indata ce lumina asta s-a aprins, lumea intreaga se umple de iubire. Pana si lucrurile dizgratioase devin placute. Crede-ma, Mircea, sotul meu mi-a devenit cu mult mai drag din clipa cand mi-am adus aminte de tine. Niciodata nu l-am iubit atat de mult inainte. Ma crezi?
A dat din cap in semn de aprobare.
-Desigur, desigur. E adevarat.
-Ce e adevarat?
-Tot ce spui tu e adevarat, tu ai spus intotdeauna numai adevarul.
-Da. M-am consacrat adevarului si numai adevarului. Si astfel am ajuns in stare sa recunosc adevarul suprem. Nu este o sarcina usoara, trebuie sa ignori privirile incruntate ale societatii care te inconjoara. Ce-o sa spuna lumea daca o sa afle ca am ajuns aici? E usor oare sa vin si sa te vad dupa patruzeci si doi de ani?
-Nu, deloc. Eu n-as fi fost in stare s-o fac.
.....
-Mircea, ti-o spun, fantezia e frumoasa iar adevarul e si mai frumos. Dar adevarul pe jumatate e teribil. Adori fantasticul si irealul. Dar acum eu am venit cu adevarat, pentru a savarsi o fapta cu neputinta de infaptuit.
Statea tot cu spatele spre mine. Mi-am intins spre el mana dreapta.
Mintea mea e lucida si ferma. Il voi elibera din lumea lui de fantasme. Ne vom putea vedea unul pe altul in aceasta lume adevarata.
-Trezeste-te, dragule, trezeste-te!
Mircea nu se intoarce, isi tine capul in jos, e hotarat sa nu se intoarca.
-Ce vrei de la mine?
-Pacea. Vreau sa-mi redai pacea.
-Ha, Ha, isi da el capul pe spate, cum as putea eu sa-ti redau pacea, cand eu nu am pace in mine?
Incepe sa rada. Mi-e frica. Spaima imi strange inima. Si-o fi pierdut mintile? De ce nu poate simti adevarul, frumusetea si binele? Il intreb deodata:
-Cantai minunat la pian. Mai canti si acum?
-Nu. M-am lasat de foarte multa vreme.
-De ce?
La ce bun? Pierdere de vreme.
..
-Mircea, sunt aici, in biroul tau, o faptura umana din carne si sange. Nu un simbol, nu un mit. Asta nu inseamna nimic pentru tine? Beatrice s-a dus in paradis si acolo s-a intalnit cu Dante. Ea era o fantoma, o umbra, dar chiar nu inseamna nimic pentru tine ca eu am venit in viata cea adevarata?
El a vorbit fara sa se intoarca, incet si inabusit:
-E o minune. Ce minune! Le-as spune pesimistilor: cine stie care sunt puterile vietii? Ce se poate intampla si ce nu? Nu m-am gandit niciodata ca ar exista o sansa sa te intalnesc.
-Bine, atunci intoarce-te cu fata.
S-a rasucit spre mine, dar isi tinea capul plecat. Nu putea privi in sus, inca nu era pregatit sa ma intalneasca. Am pledat:
-De ce nu ma privesti, Mircea? Ai scris in cartea ta ca, daca m-ai intalni, m-ai privi drept in ochi. Ai uitat?
-Oh, asta a fost cu atata timp in urma!
-Stii, lumea ma intreaba cat timp ai stat la noi. Cat ai stat, Mircea? Nu-mi pot aminti.
-O mie de ani!
-Da? Atunci mai stii cine esti tu? Cine suntem noi? Am venit sa te vad pe tine, cel pe care arma nu-l poate strapunge iar focul nu-l poate arde.
El a spus in sanscrita: "na hanyate hanymane sharire", asta nu moare, cand trupul moare.
-Bine, si atunci? Acel tu care nu are inceput, mijloc si sfarsit, pe acela am venit sa-l vad in tine. Daca ma vei privi, crede-ma, intr-o singura clipa am sa te duc exact in locul in care ne-am intalnit pentru prima oara.
Mircea si-a ridicat fata. Ochii ii erau opaci. Oh, nu, cele mai rele temeri ale mele s-au adeverit: ochii lui au devenit de piatra. El nu va mai putea sa ma vada niciodata. Ce trebuie sa fac? Nu mai am puterea sa aduc lumina in ochii aceia, nu mai am lampa in mana, cine stie cand i s-a irosit uleuiul si cand i s-a stins palpairea, tot purtata de-a lungul acestui drum. Spaima m-a schimbat, nu mai sunt Amrita. Am redevenit o faptura muritoare, acum gandesc ca el: E intr-adevar prea tarziu
Ma indrept spre usa printre mormanele de carti, cand aud vocea lui Mircea vorbind in urma mea:
-Amrita, asteapta putin. De ce te lasi doborata acum, cand timp de atatia ani ai fost atat de curajoasa? Iti promit ca am sa vin la tine si, acolo, pe malurile Gangelui, am sa ma arat tie asa cum sunt eu cu adevarat."

Dragostea nu moare - Maitreyi Devi

Don't tell me the sky is the limit when there are footprints on the moon

Chiar daca...

"Chiar daca ma vei prinde sub plasa de otel
N-am sa strig.
Golurile se vor mari de la sine
Destul ca sa-mi scot mana si sa cuprind luna.

Si de vei face ziduri de piatra
Nicicand n-ai sa zidesti inchisoare pentru mine.
Pietrele se vor narui de la sine
De indata ce voi aparea eu.

Daca ma vei exila si ma vei trimite pe un ocean
Intr-o barca gaurita
Am sa desfid oceanul
Si n-am sa pierd nici aceasta batalie marina.

Sau daca ma vei trimite in desertul Saharei
Unde nisipul dusmanos e fierbinte,
Deodata va sufla parfum de iasomie
Ca sa-mi umple serile pustii.

Ai uitat ca intr-una din primele noastre dimineti
Mi-ai pus in mana o sageata care poate ochi sunetul
Si ca tu ai fost cel care m-a invatat
Sa trag la tinta fara gres.

Si azi, daca vrei sa ma umpli de intuneric
De nu-mi mai pot vedea drumul,
Fii sigur c-am sa netezesc cerul
Si am sa umplu lumea de lumina intr-o noapte fara luna.

N-ai decat sa stai cu spatele intors la mine,
Am sa-ti umplu cerul cu un cantec
Tacut ca o raza. Iar tu, mirat, n-ai sa stii
De unde vine revarsarea aceasta de lumina."